Gândirea și mentalitatea magice sunt întâlnite la toate popoarele străvechi. Fiecare popor a dezvoltat propria metafizică, deși acestea se înrudesc și pornesc din același trunchi primordial. Practicile magice, credințele, imaginarul colectiv, ritualurile specifice au configurat sisteme complexe de explicare a lumii, a naturii, a existenței umane. Mituri esențiale, legende, basme s-au construit pentru fiecare popor într-o spiritualitate proprie, o metafizică proprie. Practicile magice legate de înmormântare, concepțiile despre viață și moarte, relația cu natura exprimă, de fapt, credința în supranatural.
Toate aceste credințe inițiatice, putem spune, se regăsesc la români în folclor, etnografia putând să ne furnizeze informații importante despre spiritualitatea noastră.
Se cuvine să ne amintim câteva elemente ale spiritualității traco-dacice care s-au perpetuat de-a lungul timpului și care se constituie în ceea ce putem numi metafizica poporului român.
Despre daci trebuie să amintim riturile de înmormântare, înhumație sau incinerație, însoțite de anumite procesiuni. Știm că dacii credeau în nemurire. Incinerația corespunde poate unei noi concepții despre nemurire și anume convingerea că numai sufletul imateriale e nemuritor și e bine să fie eliberat prin ardere din închisoarea trupească; cenușa era pusă într-o urnă care era îngropată și mergea la cer, spre aștri.
Dacii erau politeiști; Marele Preot era șeful religiei dacice, care prezida organizarea preoțească ce servea cultele diferiților zei, în sanctuarele dacice. Preoții aveau preocupări astronomice și astrologice.
Două divinități de seamă ale dacilor erau Zamolxis și Gebeleizis. Zamolxis era un zeu al pământului, al vegetației și al rodniciei (cf.Constantin Daicoviciu, „Sarmisegetusa”). În credința geților, el împărțea omenirii cele trebuincioase traiului; lui trebuia să i se mulțumească pentru prosperitatea turmelor de animale, pentru produsele pădurilor, pentru vânat și pește. Lăcașul zeului era împărăția subpământeană. Zamolxis se considera „urs”; nu prin asemuire cu animalul din pădure, ci ca derivat de la „a ursa” și „a ursi”, care înseamnă puterea de a prevedea viitorul.
Celălalt zeu, Gebeleizis era un zeu ceresc, o divinitate a fulgerelor, a furtunii, stăpân al cerului întreg. Ritualul tragerii cu arcul spre cerul întunecat de nori negri și străbătut de fulgere semnifică, se pare, sprijinul pe care credincioșii îl dădeau divinității, ajutând-o să risipească norii.
Zeița Bendis, corespondenta dacică a Artemidei grecești și a Dianei romane, era adorată de femeile dace, cultul ei fiind legat de lună, păduri și farmece.
Revenind la ritul de înmormântare, pare că exista obiceiul de a aduce jertfe cu prilejul înmormântării, de a așeza în groapă obiectele de care mortul ar putea avea nevoie, precum și vase cu mâncare și băutură. Dacii aveau și obiceiul banchetului funerar, cu spargerea rituală, deasupra mormântului, a vaselor folosite.
Este interesant cum descrie Iordanes în „Getice” activitatea lui Deceneu – Marele Preot, în societatea dacică antică:
„Observând dispoziția lor de a-l asculta în toate și că ei sunt din fire inteligenți, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învățat morala, dezbarându-i de moravurile lor cele barbare; I-a instruit în științele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învățat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare; arătându-le practica, i-a îndrumat să petreacă în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita lunii și cum globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc și le-a expus sub ce numeși sub ce semne cele trei sute patruzeci și șase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit și până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice când mai aveau puțin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și, cum, prin rotația cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală este dus înapoi spre regiunea occidentală.”
Se poate trage concluzia că existau daci care posedau și mânuiau un minimum de cunoștințe științifice, bazate pe milenara experiență a poporului și pe propriile observații – și aceștia erau preoții daci.